Dumnezeu, NE-A DAT VIATA, NOI, AM TRANSFORMAT-O IN AGITATIE … NE RISIPIM, FARA SENS…

DUMNEZEU NE-A DARUIT VIATA, NOI AM TRANSFRMAT-O IN AGITATIE… NE RISIPIM, FARA SENS…

Dumnezeu e iubire, El ne-a daruit viata, viata ca bucurie, ca balsam pentru suflet si trup, viata ca zambet, viata ca implinire adevarata, viata care trebuie traita. Noi, am transformat viata in agitatie, am uitat sa traim viata, am uitat sa zambim, am uitat sa ne bucuram impreuna, am uitat de Sfatul Batranilor, am uitat de odihna, ne-am uitat deseori pe noi insine… si, ne risipim, ne tot ducem, catre nicaieri, fara sens… Ne ascundem dupa tot felul de scuze, gasim mereu pretexte : trebuie sa ne facem un rost, trebuie sa ne realizam profesional, trebuie sa ne oferim lucruri de lux, sau cele care ne asigura un anume statut social… mereu trebuie, mereu repede, ritmul in care ” traim ” e din ce in ce mai alert… o continua agitatie, ne risipim din nefericire prea mult catre lucruri care ar suporta amanare, uitam sa ne bucuram sufletul, uitam sa ne traim iubirile, tristeti si impliniri impreuna. Copilasii nu au timp sa-si traisca o copilarie frumoasa, materiile de la scoala sunt multe si incarcate si obositoare, si atunci… ei fug… poate trupul si sufletul lor ar dori sa se odihneasca si atunci nimeresc unde nu isi doresc, impinsi de dorinta de a-si trai copilaria ” cad din lac in put “, si, zambetul acestor copii e din ce in ce mai trist, mai maturizat inainte de vreme. Batranii, chinuie, nu se odihnesc, se agita sa prinda zilele de eliberare a retetelor compensate, mai sfasietor de trsit, continua sa lucreze, pentru a-si asigura traiul de pe o zi pe alta, pt a-si platii darile catre maria sa statul care vegheza… Oamenii in general se confrunta cu neputinte, prea multe si intr-un ritm atat de nebunesc, ca, nici macar timp sa realizeze ca ne-am pierdut sensul  undeva pe drum, nu mai au… totul este mecanizat, traim mecanic, dupa program, dupa orar, totul pare a fii ” stapanit “, sa nu pierdem ritmul.. care, duce spre pierzanie. Surmenajul si stressul au pus stapanire pe tot si toate, uitam a mai fii oameni, ne uitam pe noi, pana sa ne si imbolnavim e o povara pt constiinta noastra, am ajuns sa zicem ” acum trebuia sa ma imbolnavesc, cata treaba mai avem..”, am facut insa ceva ca sa preintampinam, sa prevenim, ne-am trait cu adevarat viata?? Repetam mecanic pana si fraze de genul ” trebuie sa fac tot ce pot, sa aibe copiii dupa ce nu mai sunt, trebuie sa le asigur tot ce au nevoie sa nu le lipseasca nimic..”… nimic mai fals, adevarat ca orice copil se bucura de un computer, de o bicicleta, de o carte, de a avea ce pune pe masa…dar i-am intrebat oare ce le lipseste cu adevarat, ce si-ar dorii mult si noi nu suntem acolo cand vor sa fim, cand au nevoie, cand ne ” striga” , oare nu s-ar bucura mai mult sa aibe cui sa-i impartaseasca prima dragoste, cu cine sa planga la o piedica, cu cine sa alerge prin ploaie, facem asta suficient de bine, atunci cand trebuie, destul de des… scuze, scuze, scuze… urmeaza apoi tot felul de acuze… ” ti-am oferit totul, nimic nu ti-a lipsit si.. uite cum ma rasplatesti..”, mai grav se sinucid pentru ca noi suntem mereu ocupati si preocupati, si.. vai de noi, ca de noi uitam .. si tot amanam, si.. la un moment dat nu ne mai recunoastem, nu mai regasim nimic din ce ne-am dori…                                       
A trebuit sa cumpanesc la randu-mi in a-mi alege prioritatile, in a incetinii ritmul, in a.. a lua o pauza si, da, nu am facut asta de bunavoie, nu… a trebuit ca inima sa faca fite, sa nu mai pot oricat de mult as fii dorit, a trebuit ca trezirea sa fie brusca, ca un jet puternic de apa rece, sa aud strigatul de disperare al baietelului meu ” mamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii, mai, sa nu mori mami… mami, nu vreau sa mori… “… Da, mi-e rusine sa scriu asta, mi-e rusine fata de Zoran, mi-e rusine fata de mine, mi-e rusine… Scriu, din dorinta de a fii poate citita, de a atrage atentia, de a nu fii nevoiti si alti nerozi ca mine sa faca la fel, sa ajunga sa nu-si mai poata controla tic-tac-ul, sa nu-si sperie copilul… scriu cu rusine, dar si cu nadejdea ca poate cei care vor citi vor cumpanii. E trist sa auzi ” Nico, ce e cu tine, unde e cea pe care o stim, tu erai toata numai un zambet, te-ai schimbat asa de mult, parca nu mai esti tu.. “… mereu am gasit scuze, trebuie sa fac, trebuie sa dreg, trebuie sa ma implic, cineva trebuie sa faca si asta si asta.. si cealalta… o continua agitatie.. Agitatie care e ritmul omenirii, ritmul nebun in care ” traim ” convinsi ca ar fii bine, pentru ca uitam de prioritati, uitam de dozaj, uitam ca pulsul vietii noastre nu e acesata. Oare Dumnezeu ne-a daruit viata ca sa-i transformam noi pulsul in zbucium si nebunie fara sens??                                                                                                                                
Mor tot mai multi tineri, copii, se moare la varste tot mai fragede… si ne intrebam, oare de ce traiau in trecut oamenii mai mult… unde a ” disparut ” longevitatea… ma intreb la ce ne ami intrebam , ca tot am devenit nepasatori cu noi, resemnati in a accepta ritmul nebun, dezinteresati de ce va fii cu noi… nu realizam, nu discernem, nu chibzuim, nu luam aminte… zicem ” a muirt si cutare, saracu, a muncit o viata si nu a apucat sa se bucure de tot ce a agonisit”… oare de ce mai zicem aiurea, si asta cand e deja prea tirziu si.. si tot nu luam aminte. Batranii da, au trait mai mult in trecut.. dar ei se bucurau impreuna, la sarbatori, la sezatori, la spectacole si la statul acela seara pe bancute sub tei la taclale si depanand povesti din vremuri demult apuse, se adunau la necaz si inainte de a face ceva, vorbeau, vorbeau cu blandete, fara de graba si mereu gaseau o portita, respectau orele de somn si hodina, mergeau la biserica si nu zoreau nici predica si nici bucuria de a se intalnii si a sta de vorba dupa predica… Copiii se jucau mai frumos, aveau timp de multe cele, caci, si parintii, batranii, ” pierdeau ” mai mult timp cu ei, zicandu-le povesti, jucandu-se impreuna, ascultandu-i… da, ascultandu-i. Ieseau oamenii la iarba verde nu numai in concedii, isi imprumutau carti, gaseau ora aia de taclale, de sfatuit cu vecinii…                                                                                                               
Adevarat, trebuie sa ne implicam, trebuie sa ne asiguram traiul cel de toate zilele, trebuie sa ajutam, trebuie sa facem multe… dar, ritmul asta paroxistic, chiar nu poate fii incetinit, pulsul vietii nu ar trebui sa fie unul normal, nu ar trebui sa cumpanim sa ne revizuim prioritatile, desigur, vinovatii sunt multi, scuze la fel de multe.. la ce bun insa sa tot indreptam degetul spe oricine altul, numai spre noi nu… noi, cei mai criminali vinovati, pentru ca ne omoram cu buna stiinta, indiferent de scuze sau de alti acuzati, pe care, desigur mereu ii gasim, din nefericire si dreptate avem si totusi… chiar ” ne traim viata”… asta sa fie sensul, directia spre care ne indreptam… simt ca ne risipim , ca e pacat, ca meritam fiecare din noi altceva.. meritam sa traim cu adevarat viata!                                             
Imi doresc ca marturisirea mea sa fie luata ca o pilda, nu ca o falsa prezentare a unor lucruri atat de simple si pe care aparent cu totii le cunoastem, nu fac pe atotstiutoarea, ar fii dovada de ipocrizie din partea mea, eu o ” furnica “, care in nepasarea si indolenta ei fata de sine… iata ca a ajuns, si slava Domnului la timp, sa cumpaneasca si sa aibe puterea sa zica , cu rusine dar si cu disperare : Nu Faceti Ca Mine!                                
Sfantul Ioan Gura de Aur ne spune : ” … cei ce asculta astfel de pilde au parte de cea mai mare binecuvantare. Pentru ei istoriile despre Dumnezeu sunt cea mai mare binefacere, fiindaca le dau putere, intelepciune, prudenta, placere si, pe langa toate acestea, le desteapta mintea si sufletul si ii fac mai buni. A asculta intamplari e acelasi lucru cu a le vedea cu proprii ochi ” . El ne indeamna sa citim mai des Pildele lui Solomon : ” caci, indaratnicia omoara pe cei prosti si nepasarea pierde pe cei fara minte.”  
Sfantul Ioan Casian ne sfatuieste la randu-i : ” sa ne sfatuim cu batranii caci, pornirile noastre destainuite fara nici o acoperire batranilor… in ei vor gasii sprijin si ajutor sufletesc . ” Tot el ne indeamna sa fim cumpatati dar sa nu ne infranam exagerat, sa nu uitam de orele de masa si de cele de odihna, si cand postim sa tinem post cu chibzuinta, ca sa nu ne intunecam mintile. Si stressul, si postul, fara cumpatare si chibzuinta, fara infranare si fara limitele pe care le putem duce fiecare din noi in parte, vor face ca mintea sa fie istovita, trupul slabit, judecata va ” dormita ” , pana si puterea rugaciunilor noastre va fii slabita. Spune cu atata intelepciune, si ar trebui sa luam aminte ” daca trupul este tinut in cumpatare rationala si uniforma si cu judecata, atunci si mintea va fii sanatoasa. “                        
Sa nu uitam asadar, ca, starile de stress, de permanenta agitatie sunt impresionante si tulburatoare si traumatizante, pana nu e prea tarziu. 
Ne e dor de noi, de a ne bucura, cred ca daca vrem cu adevarat, cu rabdare, cu intelepciune, vom reusii sa ne traim viata, sa ne regasim, sa recuperam sensul, sa daruim copiilor copilaria, sa fim alaturi tinerilor…                       
” Judeca succesul tau prin ceea ce trebuie sa renunti ca sa poti obtine.”
( Dalai Lama )
” O coarda prea intinsa se rupe, o coarda prea slaba nu vibreaza asa cum trebuie.” ( Gautama Buddha )

 

SIBILLA POESIS