NIKO-SIBILLA POESIS, un jurnal mai… altfel…

O zi de ” neuitat “…

….. asa cum ma cunosc de acum cei care au indraznit a fii de-ajuns de curiosi a ma patrunde, cu firea mea turbo-tsunami, am inceput ziua in forta si, cu ganduri, culmea dintre cele mai curate pentru tot ce ma inconjoara… zambind, asa mi-am inceput ziua, cu un zambet de copil pus pe fapte mari, care cu drag ar alerga descult prin ploaie, cu zambetul indragostitului visand la marea intalnire cu iubirea dorita nopti nesfarsite parca, cu nerabdarea celui ce ziua ii pare mereu prea mica…. Mai intai am postat pe blogul lui Mile Carpenisan, m-am simtit dobro intre sarbii mei, am ascultat cu nesat si pacima de sarb ” Ja nemam drugi dom..” si am avut privilegiul sa alerg de mana cu izul copilariei mele spectaculoase pe malul Nerei, in satul mamei Lescovita, ehhh… Mile…mi-ai redat cateva minute zambetul copilului fericit si zbuciumat care am fost si, cred, inca mai sunt… am mai postat eu pe ceva bloguri, care m-au atras fiecare in parte cu cate ceva, si, sa nu dau dovada de ipocrizie, caci nu ma caracterizeaza, si din dorinta de a invata de la altii si de a-mi promova blogul in doi ( colegul de blog fiind f ocupat in aceasta perioada dar si dornic de a ma ambitiona sa vreau si sa cred ca pot…zambesc omului care mi-a dat sansa asta ) . Am zambit jucandu-ma cu baietelul meu Zoran, puiul meu de zambet, toate le-am facut azi zambind…. Catre seara, hai pe chanuri, intru zambind pe canalele mele de acum preferate, tocmai pentru ca se zambeste mult, zambesc celor ce-mi zambesc, arunc cu zambete in jur si ma alint cu zambetele primite… asa de brusc a tasnit trezirea, surprinzatoare si… imprevizibila … mi-a fost scuipat sufletul… da am primit flegma in plin, in fata, si, evident scuipatul asta neasteptat mi-a redescoperit izvorul de lacrimi care nu mai seaca, e nelipsit in peisajul singuratii din care ma zbat sa evadez… Doamne, cat de dureros a fost… si doare pe masura ce trece timpul, doare tot mai tare… doare pentru ca mi-a scuipat sufletul omul pe care-l respect, admir, in care am crezut, omul pe care il iubesc. Plang, plang si zambesc, e un altfel de zambet, e zambetul tristetii si al dezamagirii, e zambetul uimirii si al nedumeririi, al mirarii, e zambetul unui suflet scuipat. Zora je… e ora 4 si jumatate… “juma de metru” asta sunt eu, ca asa ma alinta, alung cu atentie somnul departe de sufletul meu zapacit de durere, si, ce pot sa fac, “bat campii cu gratie ” printre versurile mele in ” lumea mea galactica” … de dor, de zmintita, de neputinta si de trista ce simt ca sunt, ma apuc si aprind betisoare parfumate in camera… nu am aer, simt ca ma sufoc, forest rain, parfum de padure, de ploaie, deschid fereastra sa-mi scutur dincolo de parvazul ei gandurile si culorile ranite… nimic… simt ca ma sufoc ma stranguleaza tristetea, sunt tot aici, tot eu, mai aproape de ” sibilla” ca niciodata… cui sa-i pese… milioane de ” de ce…” imi danseaza in jurul trupului chinuit de zambete cu sprancene amare, de suflet ce sa mai zic, orice as mai grai, ar fii in plus… mi-e sufletul in genunchi, mi-e sufletul scuipat de omul pe care, Doamne, pe care il iubesc! Mi-am pus muzica, ascult Chris Spheeris ” Eros ” - la un prag de nebunie, ascult glasul ploii si tunetului, acordurile mandolinei si pianului si… zambesc…

A mai trecut o zi… o zi de ” neuitat ” si inca o noapte, va trebui sa ma adun, caci trebuie sa fiu zambet atator suflete care-mi asteapta zambetul, va trebui sa-mi port cu demnitate si simplitate crucea si sa pasesc inainte, nu am de ales… pana cand, pana unde, incotro, spre ce si spre cine… pai, pana cand se va gasii cineva destul de intelept si de dornic…sa-mi stearga scuipatul de pe suflet, sa-mi sarute sufletul cu… un zambet. Si, iar zambesc…zambesc de asta data zambetului sperantei ce-o respir ca, acel om pe care-l iubesc inca… va veni zambind sa repare, sa-mi spuna ca a fost o gluma, o neintelegere poate, sa-mi sarute senin aripa sufletului meu atins de agonie…. zambesc si realizez ca bantui intr-adevar gratios si candid pe miristi… ma amagesc, gresesc, ma mint, sau iubesc in singurul fel pe care-l cunosc, mai aproape de cer si atat de departe de mine… clar, sunt un monument de naivitate, dar, zambesc, sunt eu, eu… Niko, acum cu sufletul ingenunchiat si scuipat… de ce, mai omule… de ce…

SIBILLA POESIS - NIKO

MA ODIHNESC, ALERGAND PE CAMPUL SPERANTELOR…

Am obosit, m-au terfelit tristetile si neputintele, mi-au ingenunchiat una din aripile zapacite de dorinta de zbor spre senin si liniste, cealalta aripa, tresare incrancenata, zambeste cu soare de sanzaiene si iertatoare, cu blandete ii zice ostenitei : ” ai nevoie de apa, de apa vie, de mugur de lumina si de cativa samburi de incredere si iertare… uite, vezi, eu m-am impacat cu mine, si tu poti, odihneste-ti blandetea pe umarul zvacnirilor mele, te voi astepta, ai dreptul la dezamagiri si la suferinte… cand esti pregatita sa ma insotesti dincolo de orice-ti pare imposibil nu uita ca ma ai, sunt aici, vom pluti impreuna, ne vom avanta spre cautari si cuceriri si ne vom fii implinit macar parte din doruri… odihneste-te voi veghea , sunt aici, mereu sunt aici…”…. Ma las purtata de vise, adorm cu setea hodinei somnul ratiunii si, ma trezesc vorbind, sunt eu, o farama de eu, ma linistesc cu toate framantarile care-mi luneca pe gleznele sufletului ranit de orgoliul pe care nu m-am priceput indeajuns a-l imblanzi al tau, tu, cel care m-ai indepartat cu teama… oare te-ai speriat de simtirile tale, e surprinzator si neasteptat de prea plin ca sa fii reusit a accepta ca esti om, inainte de toate… ai preferat sa ma insulti, sa fii rau ca sa-ti stamperi pornirile, chemarile inimii, ti-ai ascuns lacrimile cu arta maestrului grabit, grabit sa-si piteasca ” slabiciunile ” putintei de a tresari in fata surasului de albastru freamat soptit al iubirii…. ai fugit de tine si, te-ai folosit din nestiinta, de mine… Aripa zapacita, s-a trezit intr-o seara atinsa de ghimpii indiferenti ai temerilor tale frustrati de resemnari ratacite, pentru ca tu, le-ai tot facut cale spre sufletul tau… geaba am luptat eu inversunata sa te rasar inspre mine, geaba m-am tot pedepsit pentru absenta abilitatii de a-ti cuprinde sarutul zmintit de flamand a liniste trupeasca si pace inlauntrul tau chinuit de zbucium si insuficienta-ti mangaiere totusi strigand fara de voce a urlet ” vrei si nu vrei.. sau inca nu stii ce vrei…cine stie…. ” am luptat cu mine, cu tine, cu toti si cu toate si nu am reusit, dar, ai tresarit, atat cat sa-mi darui mie luminita de a fii cunoscut senzatia nebanuita pe care nu o dibuisem pitita undeva in causul doinit al sibilinelor mele patimi nerostite… Citesc cu tristete dincolo de crengutele primaverii mele ciufulite de ploaia cuvintelor tale seci si totusi atat de ” convingatoare ” : ” Iertarea inseamna a te ridica mai presus decat cei care te-au insultat .” ( Napoleon Bonaparte ), mda se pare ca la altceva s-o fii referit Bonaparte, gandesc ca nu am pentru ce sa te iert, m-am iertat pe mine, tie insa, ti-as oferi sansa sa te regasesti, sa nu-mi permiti mie sa ma inalt mai presus de chipul sufletului tau trist, sa ma cuprinzi a disperare de inchieieturile ranilor fumegande si, sa indraznesti sa ma smulgi din mine, sa ma zamislesti una cu tine sa ne dorim aripi impletite a maci dezgoliti de vesmintele vanturilor care ne-au poticnit pasii spre limpezimea izvoarelor curgatoare de dragoste si imbatatoare impliniri zgribulite de prea multe asteptari dar invaluite in mirari calde si uimiri fierbinti… Ma simt dureros de verde frant si de alb coborat in rosul zorilor intelepte, inca resimt suferinta ta si ma caut in ea, nu incetez sa ma caut, daca voi reusi sa ma regasesc acolo, pe campul rasaritului tau inversunat inspre toate, atunci voi stii ce am de facut, voi gasi cheia spre singuratatile tale ce-mi bantuie mie lumina zborului, sufletele noastre se vor eliberate de poveri colturoase ce le incetinesc calatoria spre stele, spre sori nedescoperiti inca, spre taramuri ce asteapta blajine si nerabdatoare totusi, a fii redescoperite… Muzica mi-e martor si sfetnic si binevoitor complice, ea stie ceea ce eu am refuzat clipe multe sa ma ingenuncheze, citesc frematandu-mi tresaririle imprevizibile : ” Atata timp cat nu incetezi sa urci, treptele nu se vor termina; sub pasii tai care urca, ele se vor inmulti la nesfarsit ” ( Franz Kafka )… va sa zica inca te iubesc, respir cu toata fiinta iubire, traiesc sperante si ganduri cu iz de zambet si umed alean, iubesc pana si ideea ca inca te iubesc si, culmea dar nu ma simt slaba, sunt puternica pentru ca recunosc, sunt puternica pentru ca inca mai am putere si tarie si patima si credinta in visul meu, acela de a te rasuci si azvarlii inspre nebunaticul meu dor de a ne impleti aripile… Constat ca nici macar nu-mi mai pasa daca ma insel sau nu, putin ma mai ating, aproape deloc zicerile tale, grairile celorlalti sau nemiloasele mele versuri ascunse de ochii neavenitilor, nu ma mai intereseaza decat sa ma odihnesc, sunt doar ostenita, m-a obosit prea mult suflet risipit pe carari intortocheate si m-am ratacit destul prin hatisuri si vai doar de mine umblate, prin hauri si prapastii in care cu buna stiinta mi-am strivit bratele poesiilor in incercari de a-mi potolii setea de sete… ma voi hodini, dar nu oricum, ci, alergand pe campul sperantelor … Alergand pe campul sperantelor, voi lasa zorile sa-mi sfasie goliciunea poftelor si dorintelor sa ma umple cu stropii ploilor diminetilor zambitoare, a sclipiri de sanzaiene si maci neculesi dar, alesi intr-u culcus intelepciunii dragostei fara asteptari necuvincioase de rasplata, te voi astepta undeva pe campul de Lumina rasfatat si imi voi oferii mie sansa de a-mi ridica in picioare aripa ingenuncheata caci merit aripile amandoua sa pot zbura, iar tie iti voi darui sansa de a veni candva sa ma culegi pentru a ma plamadi paine sufletului tau infometat si ne vom oferii mai apoi ragaz de alint pe campul sperantelor surazatoare, dar, nu pentru mult timp…. aripile noastre se vor impletite a maci dezgoliti, se vor a zbura spre fruntea muntilor de poesie si balade izvorate din tainicele soapte ale florilor de colt, si, abia atunci ne vom aseza cuminti pe cele mai inalte creste si ne vom zapaci si limpezii totusi in vesnicia iubirii pe care atat de mult am negat-o si am tanjit-o furiosi pe noi insine, vom reusi cumva sa nu privim in jos cu manie, nici inapoi a regrete zdrentuite, si nici fara sa ne ostenim de a-i povatui si pe altii care poate ca vor zminti la fel ca noi povesti ametitoare si, vom avea blandetea de a-i sfatui sa nu se lepede ca noi in pacatele amagirilor si amanarilor , le vom sopti in noptile de sanzaiene pline, mangaindu-i cu maci adormiti si sarutandu-i cu flori de colt si zori de zi intelepte, le vom canta : ” Dumnezeu este iubire, iubirea in noi o gasim, nu are nici un sens sa o cautam sau sa o alungam in locuri pline de neplaceri si tristeti…. “… Sunt ostenita, ma voi odihnii aleragand pe campul sperantelor, asteptand sa te intorci, sa ne impletim aripile… suntem doi calatori, si meritam sa savarsim calatoria, spre noi insine, unul spre altul, spre Dumnezeu, spre vesnicie…

” Frica de a suferi e mai rea decat suferinta insasi. Nici o inima n-a suferit cand a plecat in cautarea visurilor sale, fiindca orice clipa de cautare e o clipa de intalnire cu Dumnezeu si cu vesnicia ” ( Paulo Coelho )

SIBILLA POESIS